the end

am savarsit un gest tacit provenit din repulsia unei fericiri imature...

idei ofticate

Am inceput sa ma indepartez de indepartarile voastre, izolandu`ma intr`o mare de idei hidoase reflectate din purtarea voastra ce ma limiteaza inainte de limitele mele. Obscuritatea fina a incercarilor mele de ma face vizibil in relatia om-om nu poate decat sa`mi intareasca convingerea ca evolutia lumii duce la involutia omului.

da... idei.adevar.necunoscut.poate

u e bine... lumea incepe sa se darame in jurul nostru!!!

am ajuns sa facem mai multe click`uri, sa dam mai multe apeluri, sa facem mult mai multe chestii nefolositoare care par a fi intresante si ne tin in pas cu lumea, decat bataile inimii noastre(de roman), care sunt tot mai putine si mai nesemnificative pentru majoritatea oamenilor. ne preocupa prea mult lumea fictiva din jurul nostru(fictiva, caci altfel nu stiu cum as putea`o numi) decat lumea adevarata care tine de interior, de adevaratele sentimente, nu de falsa adrenalina in goana careia alergam
in toate partile si ne dam si pretiaoasa noastra viata pentru ea...

multe ar mai fi de zis... dar avand in vedere ca "noi", minoritatea nu putem face mai nimic (putem ajuta doar la o prelungire a agoniei majoritatii - fiind totodata datori) nu ne mai ramane decat sa ne unim (noi cei putini ramsi) si sa credem pana la sfarsit....

am vrut...

În cămara sufletului

Stă negarea trupului.

Răstignit de dor sublim

Pentru buze reci şi supte,

Încercam, noi, să găsim,

Multe vise ne`ntrerupte.

Rătăceam cu ea prin vânt,

Spulberând cu`al meu cuvânt

Flori de rouă clară

Din călduţe seri de vară.

Emblematic

Emblematic stai la soare,

ca o frunză de cicoare,

răzvrătită şi aridă, uscăţivă şi perfidă

Fugi acum de duhul plin, cultivat doar cu pelin,

răsărit in seara mută, în a ta minte nalucă...

Cum treceam tot mai la vale, se zărea doar ceaţă mare,

şi-am văzut cum totul arde, arde ceaţa şi lumina

făurind în vis minunea.

ciudat.

doua stele, par o mie...

cerul plange`o simfonie.

printre zeci de ganduri spuse,

doua suflete supuse,

zac in bratele iubirii,

spre`mplinirea izbavirii...

ea

Sunt gol şi totuşi plin de ură

Sunt plin de dor, de gură...

Cad jos pe-un petic de infinit

Şi nu ştiam că totul s-a sfârşit

Urc sus pe-un colţişor de stea

Dar ea... nu mai zâmbea, nici nu pângea...

Ea nu ştia ca eu nu ştiu ce ştie,

Chiar dacă pare o prostie...

Aşa-i o rază de lumină-n vid

E ca în axioma lui Euclid

E ca atunci când totul piere

Şi nu mai curge nici izvor de miere

Ci doar venin amar din răutate

Căci de acum nimic nu ne mai desparte.